Grecia: O țară în mijlocul furtunii economice
A fost odată „deceniul de aur” – Anii ’60-’70 au reprezentat perioada de glorie a economiei grecești, cu o creștere de aproape 8% pe an, investiții în expansiune și un regim fiscal stabil. PIB-ul pe cap de locuitor ajunsese de la 60% la 80% din media UE. Grecia era atractivă pentru afaceri, având o politică monetară credibilă și stabilitate socială. Totuși, odată cu criza petrolului din 1973 și căderea dictaturii militare, motorul economic a început să scârțâie. Din 1979, Grecia a intrat într-un con de umbră economic, iar în 1987 PIB-ul era similar cu cel de la finalul anilor ’70. Inflația a crescut, șomajul s-a accentuat, iar deficitul public a devenit nesustenabil. Evaziunea fiscală s-a extins, iar investițiile străine au scăzut drastic. În anii ’90, guvernele au încercat stabilizarea fiscală și monetară, în perspectiva aderării la zona euro. Reformele au fost parțial implementate, iar datoria publică a rămas la niveluri ridicate, în jur de 100% din PIB.
Boom-ul pe credit și iluzia prosperității – În 2001, Grecia a intrat în zona euro. Următorii ani au adus o creștere economică aparentă, dar nesustenabilă, bazată pe consum și împrumuturi ieftine. Cheltuielile guvernamentale au crescut cu 4,7% anual, dublu față de media zonei euro. Importurile au explodat, iar exporturile au rămas modeste. Iluzia prosperității a fost spulberată de criza financiară globală.
Radicalizarea scenei politice – Începând cu 2010, Grecia a fost teatrul unor mișcări sociale ample – greve generale, ocupări ale piețelor și clădirilor publice, proteste spontane, revolte locale împotriva proiectelor de infrastructură impuse. Această efervescență a dus la o erodare accelerată a partidelor tradiționale, în special PASOK și Noua Democrație, percepute ca vinovate de impunerea măsurilor de austeritate dictate de troica internațională (UE, BCE, FMI). În paralel, o stângă radicală (personificată de SYRIZA) a câștigat popularitate, iar un segment semnificativ al populației a fost atras de formațiunea Zori Aurii, care a obținut peste 6% din voturi la alegerile din 2012, pătrunzând în Parlament pentru prima dată.
Tactici, retorică și rădăcini – Zori Aurii a combinat discursul populist cu o estetică paramilitară și acțiuni violente, promovând un model autoritar de „lege și ordine”. Aceasta a rezonat cu segmente ale clasei muncitoare și ale micii burghezii afectate de criză. Spre deosebire de stânga colectivistă, neonaziștii au captat acele straturi ale societății care nu s-au implicat în acțiuni colective, căutând țapi ispășitori în rândul imigranților și politicienilor. Mass-media a contribuit la legitimarea formațiunii prin promovarea vizibilității sale, tolerând chiar agresiuni televizate în direct. Autoritățile și partidele mainstream au adoptat un discurs din ce în ce mai apropiat de cel al extremei drepte, normalizând ideile rasiste și autoritare, culminând cu uciderea rapperului antifascist Pavlos Fyssas în 2013, moment care a dus la acțiuni legale împotriva liderilor Zori Aurii.
Neofascismul ca reflex al unei crize de hegemonie – Criza politică grecească a fost o ruptură a guvernării, dar și o criză de hegemonie, o ruptură între cetățeni și sistemul reprezentativ. În acest vid de legitimitate, extrema dreaptă s-a prezentat ca o alternativă „anti-sistem”, reflectând o versiune radicalizată a tendințelor deja prezente în politica oficială: demonizarea imigranților și impunerea unei autorități brute în numele „salvării națiunii”. Ascensiunea neofascismului în Grecia nu a fost un accident izolat, ci parte dintr-un curent european mai larg, în care democrația este subminată în numele „eficienței economice”.
Lecțiile grecești – Experiența grecească arată că, în absența unui răspuns democratic și eficient la crizele sociale, terenul este fertil pentru forțe autoritare care canalizează frustrarea în ură și violență. Apărarea democrației înseamnă nu doar combaterea neofascismului, ci și reconstrucția încrederii sociale, a participării colective și a justiției economice, dimensiuni care au fost sacrificate în Grecia în numele austerității.
Trei planuri de salvare, doar unul dus la capăt – Între 2010 și 2018, Grecia a primit 275 miliarde de euro în cadrul a trei programe de asistență. Doar ultimul, început în 2015, a fost finalizat, primele două eșuând din cauza crizelor politice și populismului intern. Creditorii au impus reforme dure, iar Grecia a promis excedente bugetare anuale de 3,5% din PIB până în 2022, și de 2,2% până în 2060. Datoria rămânea la ieșirea din criza profundă, cea mai mare din UE – 179% din PIB la finalul programului.
După criză, o redresare fragilă – În 2022, Grecia a ieșit din supravegherea extinsă a Comisiei Europene. Bugetul este pe plus, rata șomajului a scăzut la 10% în 2023, iar încrederea investitorilor este în creștere, dar rămâne precară. Randamentele obligațiunilor sunt semnificativ mai mici decât în 2010, dar evaziunea fiscală continuă să fie o problemă gravă. Sustenabilitatea datoriei rămâne sub semnul întrebării, mai ales în contextul noilor turbulențe economice globale și al încetinirii creșterii în zona euro. Grecia are acum ocazia să își reclădească economia pe baze solide, dar are nevoie de voință politică, reforme reale și o administrație eficientă.
