Strategiile Americii pentru menținerea supremației: de la relaxarea cantitativă la măsurile tarifare
După ce a dominat sistemul financiar global prin emisiune monetară masivă, Statele Unite își propun acum să extindă această influență în economia reală, prin tarife vamale și subvenții strategice. Cu toate acestea, într-o lume suprasaturată de datorii și cu o concurență tot mai organizată, această nouă hegemonie industrială riscă să coste mai mult decât poate susține economia americană.
1. QE: Arma financiară a hegemonului
Între 2009 și 2022, Federal Reserve a injectat peste 8 trilioane de dolari în economie prin achiziții de titluri și active financiare. Acest mecanism a fost posibil datorită dominanței dolarului, care reprezintă aproximativ 50% din tranzacțiile globale și 60% din rezervele valutare ale băncilor centrale. Astfel, inflația generată de emisiunea monetară a fost exportată, iar SUA a menținut stabilitatea internă, în timp ce restul lumii a absorbit surplusul de lichiditate.
2. De la dolari la subvenții și tarife
În 2025, administrația Trump 2 pare să adopte o strategie economică similară cu QE, dar aplicată în economia reală. Deși planurile nu sunt oficiale în totalitate, declarațiile și măsurile anunțate indică o direcție clară, cu posibile tarife de 60% pe bunuri chineze, 25% pe automobile din UE și Japonia, și subvenții industriale masive prin CHIPS Act, Inflation Reduction Act și Made in America 2.0, totalizând aproximativ 1 trilion USD. Scopul declarat este reducerea dependenței de importuri și reconstrucția bazei industriale americane.
În contrast cu QE-ul financiar, acest „QE industrial” este vizibil, conflictual și dependent de intervenții directe, având riscuri majore: inflație internă, răspunsuri externe din partea Chinei, UE și altor parteneri, și eficiență economică scăzută, deoarece relocarea producției este lentă și costisitoare.
3. Un mediu economic mai ostil
Potrivit Institute of International Finance, datoria globală a atins în T1 2025 un nivel record de 324,3 trilioane USD (325,5% din PIB global). În SUA, dobânzile la datoria federală au ajuns la 3,1% din PIB, iar 19 trilioane USD în titluri de trezorerie urmează să fie refinanțate până la sfârșitul anului. Eficiența datoriei a scăzut, cu un dolar de împrumut generând doar 0,37 dolari de PIB nominal. Spațiul fiscal pentru o reindustrializare masivă este fragil, iar dolarul nu mai poate susține aceeași proiecție globală ca în epoca QE.
4. Dolarul ≠ produse americane
În timp ce QE a funcționat datorită indispensabilității dolarului, produsele americane nu beneficiază de aceeași situație: SUA dețin sub 10% din exporturile globale, China domină lanțurile de aprovizionare, iar UE are propriile ambiții industriale și politici de suveranitate economică. În acest context, tarifele și subvențiile riscă să genereze izolare economică, nu reconstrucție.
5. Concluzie: De la hegemon tolerat la hegemon contestat
Criza financiară din 2008 a confirmat rolul central al Statelor Unite în arhitectura economică globală. Dolarul era indispensabil, iar piețele americane susțineau întregul sistem financiar internațional. SUA nu a cerut sprijin, dar l-a primit printr-un mecanism sistemic în care restul lumii nu avea de ales. În 2025, situația s-a schimbat. Strategia industrială agresivă promovată de administrația Trump 2, bazată pe tarife vamale, subvenții și protecționism, nu mai este absorbită pasiv de restul lumii, ci întâmpinată cu rezistență și măsuri de retorsiune.
Astfel, SUA nu mai este percepută ca un pilon al stabilității globale, ci ca sursa unui dezechilibru deliberat. Hegemonia monetară americană s-a impus prin constrângerea sistemică a celorlalți actori, în timp ce hegemonia industrială de astăzi riscă să fie respinsă, deoarece nu mai există voința (și poate nici nevoia) de a o susține. Fără un consens global, încredere partajată și legitimitate instituțională, proiectul american de reindustrializare riscă să fragilizeze exact poziția pe care încearcă să o reconsolideze.
