Motivul pentru care planul industrial al Statelor Unite se află pe marginea prăpastiei
Administraţia Trump 2 încearcă să repornească motorul industrial american prin metode neconvenţionale, precum tarife comerciale punitive şi subvenţii masive pentru sectoare strategice. Această abordare aminteşte de logica quantitative easing (QE), caracterizată prin intervenţii de stat cu scopuri de reconfigurare structurală. Cu toate acestea, spre deosebire de succesul relativ al QE, această nouă formă de intervenţie industrială se confruntă cu provocări economice şi geopolitice semnificative.
1. Tarifele distorsionează, dar nu relochează
Strategia tarifară se bazează pe ideea că, prin creşterea preţului importurilor, companiile americane vor fi forţate să-şi repatrieze producţia. În realitate, se observă că:
- Multe firme aleg să se mute în Vietnam, Mexic sau India, nu în SUA;
- Altele ocolesc tarifele prin intermediari;
- Costurile interne şi rigidităţile structurale rămân obstacole majore pentru repatrierea producţiei.
2. Subvenţiile vin lent şi sunt contracarate
Programele de stimulare, precum CHIPS Act, IRA şi Made in America 2.0, au alocări financiare masive, dar:
- Au un ciclu lung de execuţie, necesitând ani până la obţinerea rezultatelor palpabile;
- Sunt concurate de programe similare implementate în Uniunea Europeană, Asia şi chiar în economii emergente;
- Nu beneficiază de o piaţă globală garantată, aşa cum a avut dolarul.
3. Costurile fiscale subminează capacitatea de execuţie
Într-un context global în care datoria a atins niveluri record, SUA se confruntă cu:
- Dobânzi publice mari şi o presiune enormă de refinanţare;
- Tarifele care alimentează inflaţia internă;
- Subvenţiile care sunt vulnerabile din punct de vedere politic şi fiscal.
4. De ce se vorbeşte despre un „QE industrial”?
Comparaţia cu QE este relevantă, având în vedere logica de fond:
- În ambele cazuri, statul intervine masiv, din datorie, pentru a compensa un deficit de competitivitate;
- Se mizează pe un efect multiplicator, fie în pieţele financiare (QE), fie în producţie şi ocupare (QE industrial).
Diferenţa majoră constă în faptul că dolarul beneficiază de o cerere globală garantată, în timp ce produsele americane nu. QE a fost absorbit, dar subvenţiile şi tarifele riscă să fie respinse sau neutralizate.
Concluzie: O politică cu ambiţie hegemonică, dar cu logică dezechilibrată
Noua strategie industrială americană abordează simptomele, nu cauzele. Aceasta confundă avantajul structural oferit de dolar cu o capacitate de control care nu mai există în comerţul global. Fără o reformă internă profundă şi fără alianţe comerciale coerente, această abordare riscă să devină o proiecţie politică fără susţinere economică reală. Dacă QE a reprezentat o hegemonie invizibilă, modelul actual se dovedeşte a fi o hegemonie fragilă, impusă prin forţă, nu prin atractivitate.